Cat de mult am iubit

"Am iubit chiar atunci cand durea? Cand nu puteam? Cand n-ar fi trebuit? Cand n-am vrut? Am iubit chiar si atunci cand n-am iubit? Am iubit in toate momentele astea, am iubit, pur si simplu?"

Mereu am iubit mult.
De cand ma stiu.
Mereu am fost eu aia pentru care viata nu are sens fara inima plina, larg deschisa, pulsand iubire si cantec si bucurie. Mereu am fost aia care imbratiseaza, pupa, mangaie pe spate si pe brate si pe par pe toata lumea draga, mereu am fost aia care zambeste si gaseste o vorba buna, acolo, si o ofera unde este nevoie de ea.

I-am iubit tare pe toti barbatii din viata mea.

Nu stiu de ce imi vine sa scriu despre asta asa, tam-nesam, poate pentru ca am intalnit - scotocind prin arhivele din calculator - un articol scris in 2014 pe blogul meu cel vechi, Viata prin Balonul Roz.
Ceva s-a miscat in mine si a adus navala in prezent toate amintirile iubirilor mele trecute, transformate astazi tot in iubire, tot de iubire, in parti vii si recunoscatoare ale celei care sunt astazi...

L-am iubit tare pe primul meu iubit, C., cel caruia i-am daruit la aproape 19 ani cadoul atat de pretios al primei intrari in Templul Sacru.
Iubire de copii, de adolescenti, de visatori, de descoperitori ai miracolului atingerilor si saruturilor, ai primei iubiri, cu toata inflacararea si inocenta ei...
L-am iubit pe C. si am visat împreuna, ne-am scris sute de scrisori, am descoperit unul cu altul bucăți de lume, ne-am făcut planuri de familie si nunta si copii…
…pana cand ceva s-a schimbat in mine si nu l-am mai iubit pe C. asa cum o fata iubește un baiat, pentru ca am mai crescut un pic si lumea mai mare si mai larga mi s-a aratat cu toate mrejele ei, in timp ce siguranta unei relatii prea serioase deja si mult prea stabile a fost inlocuita de nevoia de aventura, de explorare, de libertate si necunoscut... si asa m-am indragostit de primul meu sot, I.
Ne-am despartit, eu si C, lasand in urma mea (așa am simțit eu) o inima franta si confuză, o familie (a lui) pe care am iubit-o la fel ca pe familia mea, si luând cu mine multă, multă recunoștință si drag si amintirea unei prime iubiri pline de lumina.

Si apoi l-am iubit pe I. prin calm si prin furtuna, prin cafenele si holurile facultatii, cu rucsacul in spate si bocanci in picioare, in rochie de mireasa, in costum de salesman si in taior de domniță de la PR, in Vama Veche si in Delta Dunarii si in rutina de zi cu zi cu munca de la 9 la 17 si cu bețiile de week-end...

Il iubesc pe I. si acum, din toata inima, imi este unul dintre cei mai dragi, mai pretiosi, mai apropiati prieteni de Suflet, frati de drum, binecuvantare vie in viata mea.
... insa atunci, pe vremea in care eram inca impreuna, a venit asa, ca o șoaptă întâi neperceputa, schimbarea aceea in mine si de la o vreme am simtit ca incep sa cresc mare, ca propria mea piele imi ramane mica, stramta, ne-eu si ca ceva in mine se trezește către o alta Eu.
Un alt cantec a inceput sa cante in inima si in pantecul meu, iar iubirea pentru I. a inceput sa ia alta forma, s-a modificat in acelasi timp in care umbrele din mine au inceput sa ma cheme catre adancuri si sa isi ceara dreptul la cantec si la dans, la lumina si la recunoastere... salbatice si pline de foc… ah, Focul…

A inceput sa se trezeasca Femeia din mine.
Si sa îmi ceara sa O cunosc, cu toate aspectele ei.
Femeia din mine a început sa creasca înăuntru, din fetita asta cand cuminte, când rebela care fusesem pana atunci, si in procesul asta l-am aflat si l-am iubit pe D.

Eu casatorita, el casatorit si tata de copila de 3 ani, l-am iubit pe D. asa de tare, incat am divortat de sotul meu si m-am azvarlit cu totul intr-o relatie despre care si acum, foarte multi ani mai tarziu, mi-e parca rusine sa vorbesc asa, in gura mare.
Stiti, exista in viata oricarei femei, la un moment dat, daca isi da voie sa traiasca pe deplin, acel barbat care detine o Cheie.
Barbatul care NU, nu este Acela, Unul, Alesul.
NU este barbatul cu care femeia aceea va trai toata viata.
NU este sufletul ei pereche si nici barbatul care sa ii ofere asezarea aceea capabila sa aprofundeze fiintarea autentica in Feminin (care vine ca necesitate un pic mai incolo).
Dar ACEST barbat are o cheie.
Cheia care activeaza si TREZESTE Pantecul ACESTEI femei.
Cheia care incepe procesul de transformare din fetita in Femeie.

Pentru mine, acest barbat a fost D.

Aveam aproape 30 de ani si nu mai traisem niciodata pana atunci, si nici de atunci incolo, atata placere fizica intr-o singura intalnire sexuala. Atata explozie. Atata extaz. Atatea orgasme. Atata iubire in plan fizic, carnal, atata muzica facuta cu trupul intreg, cu tot trupul.
Si nu mai traisem niciodata pana atunci, si nici de atunci incolo, atata agonie, atata confuzie, atata incalcare de tot ceea ce era tabu in mine, atata durere, atatea extreme.
Au fost exact 2 ani de iubire. Nebuna. Pasionala. Imposibila.

El nu a divortat niciodata.

Eu am pus capat.
Nu mai puteam.
Aveam inima facuta bucati. Si sistemul nervos făcut franjuri.

Au trecut multi ani pana am inteles darul extraordinar pe care acest om l-a adus in viata mea:
Contactul meu direct, pe piele, in carne si in oase, cu propria mea Umbra.
Aceea despre care nici nu aveam idee ca exista cumva in mine.
Am inceput sa o vad, sa o cunosc, sa o explorez si sa invat cu adevarat despre Iubire. Matura. Constienta. Despre Alegeri. Despre Asumare. Respect. Si despre Responsabilitate.
Despre cine sunt eu, in lumina si in umbra.
Despre ce aleg sa hranesc in mine, despre ce aleg sa topesc in imbratisare, pentru transformare.
Despre drum, despre onoare, despre adevar trait, viu. Despre integritate, respect, despre a alege adevarul întreg in locul minciunii, si in locul jumătăților de adevar, in toate situațiile.
Recunostinta.
Atat de multa recunostinta, pentru D.
Zambesc acum, cu tandrete. Pentru ca D a însemnat pentru mine începutul drumului meu de maturizare. Ce binecuvantare!

Am pus capat relatiei cu D. si am inceput sa ma vindec incet, in solitudine, si sa ma indragostesc de mine, sa ma cunosc, sa ma deschid, sa ma iubesc eu, pe mine, in relatie cu mine...

…si in acest început de revenire la mine, chiar când de-abia îmi băgăm degetele de la picioare in apa încă doar călduță a iubirii si aprecierii de mine însămi, l-am întâlnit pe F.

Pe plaja in Vama Veche, eu aflată in recuperare încă după despărțirea si dorul de D.
Ne-am privit in ochi, eu si F., apoi eu i-am întors spatele pentru ca era încă unul plin de șarm si cu vorbele toate la el, dar cu verigheta pe deget, iar el a venit după mine si m-a luat de mana si m-a întors către el si mi-a spus “ești Tu, Tu ești!” si eu l-am crezut…

F. chiar a divorțat in 3 săptămâni după ce m-a luat de mana pe plaja de la Vama.
Ne-am mutat împreună a doua zi după separarea lui, si tot împreună am plecat in lume, am făcut un copil si ne-am transformat in părinți.
Amândoi cu inimi mari si bune si generoase, amândoi cu drag de aventura si cu dor de ducă, amândoi crezând într-o lume mai buna si mai curata, amândoi dorindu-ne cu ardoare un copil si crezând in parintit din ăla dedicat si devotat…
Si in același timp, eram la fel de diferiți unul de celălalt, ca apa si uleiul.
Pasiunea clocotitoare de la început s-a dus repede.
“Ești Tu, Tu esti!” s-a dovedit de fapt a fi “Tu ești mama primului meu copil”, si nu “Tu ești femeia vieții mele!”, așa cum credeam amândoi acolo, pe plaja…
… cu adevarat Femeie alături de F. am fost cred ca vreo 5 minute.

Am devenit insa mama.
Nu a lui, ci a copilului nostru, si asta este cel mai frumos si prețios cadou pe care cred ca ni l-am făcut unul altuia: copilul si misterele lui a fi părinte.

Ne-am despartit după 5 ani si am jurat amândoi ca, indiferent de ce nu merge intre noi ca bărbat si femeie, vom face sa meargă intre noi ca mama si tata ai aceluiași pui de om, cât timp om trai.
Si cred ca ne ținem de cuvânt si astăzi, 11 ani după ce ne-am despărțit.
Am invatat sa devenim prieteni si sprijin la nevoie, si sa fim, in toate momentele, părinții fiului nostru.

Despartirea de F. m-a dus in fundul fundului iadului meu interior.
Da, intrasem in contact cu Umbra mea in relația cu D.
Insa acum mi-am văzut grămadă, si poate pentru prima oara cu adevărat, minciuna interioară, deconectarea de mine însămi, de adevăr, de iubire. Ma credeam foarte spiritualizata pana la momentul ăla, doar ca sa descopăr ca spiritualitatea mea nu trecea de o splendida construcție intelectuala învățată din cărți.
Atacuri de panica, furie intensă, frica de moarte, groaza de singurătate, disperare, abandon, respingere - erau toate grămadă in mine, zi de zi, doar pentru ca oceane de lacrimi sa vina într-o clipa si sa spele tot. Si o luam a doua zi de la capăt, cu panica, furie, frica, disperare si groaza.

Am simtit cu adevărat, pentru prima data in viața mea, ce este Furia intensa.
Si ca in spatele ei se ascunde, uriașă si mereu data la o parte, Durerea.
Am descoperit ce înseamnă Doliul.
Si cum hauleste si se tanguieste Jalea cea mai profundă.
Am descoperit singura, trăind, ca dandu-mi voie sa simt si sa îmi urlu pe deplin si pana la capăt Furia, Durerea, Doliul, Jalea, eu cu mine si cu Dumnezeu, un Miracol se întâmplă si un val uriaș de Iubire vine, curge cu lacrimi cât merele, si spală tot, tot, tot.
Si cum dincolo de Durere. Doliu. Jale… renaște Iubirea si strălucește Viața, se reîntoarce Bucuria si, mai ales, mai ales si mai ales, se trezește la viața Femeia Matură.

Au fost niște luni lungi de agonie, in care ma rugam zi de zi cu lacrimi care îmi ardeau efectiv obrajii.
In lunile astea am descoperit-o pentru prima data pe Maria, ca Mama Divină a Iubirii.
Am descoperit-o trăind in miezul inimii mele si in profunzimile pantecului meu, pe care tot Ea le-a readus la viața.
I-am descoperit vocea, bunătatea, răbdarea, Nectarul, blandetea, am învățat sa ma rog si sa O numesc Mama, Iubire, Dumnezeu.
M-a invatat sa iert. Sa ma iert. Sa cer iertare, cu adevărat, din Suflet.
Incet, m-a invatat sa îmi ascult glasul șoptit al Femeii Adulte din mine. Sa o simt, sa o vad, sa o aud, sa o onorez… Si sa o cred, pe Femeia din mine…
M-a invatat sa îmi spun mie însămi “Eu sunt aceasta Femeie”, mi-a arătat ca ea trăiește înăuntrul meu, ca e făcută din Inima, Suflet, Iubire, Adevăr, Frumusețe, Bunătate si Înțelepciune, dar si din carne, oase, pasiune, foc, apa, pământ, vânt, rugăciune, lacrimi, durere, curaj, simțire profundă si multă, permanentă, Puritate…

…si apoi, l-am întâlnit pe Martin…
(…dar despre Martin o sa scriu in detaliu, poate, într-o alta bucata de împărtășire, când o sa găsesc cuvintele toate).

…intre timp, am dat peste paragraful asta, care m-a facut sa imi pun din nou aceleasi intrebari, acum, azi, cand mi se intambla de multe ori intr-o singura zi sa ma indoiesc de capacitatea mea de a iubi, de-adevaratelea:

"Si e cu mine in mod constant o intrebare:
«Laura, cat de mult ai iubit?
Cat de mult ai iubit TU, Laura?
Nu cat de mult ai fost iubita, dar cat de mult ai iubit ?»
Am iubit chiar atunci cand durea? Cand nu puteam? Cand n-ar fi trebuit? Cand n-am vrut? Am iubit chiar si atunci cand n-am iubit? Am iubit in toate momentele astea, am iubit, pur si simplu?"

De fiecare data, raspunsul care creste din mine este DA.
Da, am iubit, iubesc, este marea, uriasa constanta din viata mea.
Este cel mai frumos dar pe care l-am primit – puterea asta imensa de a iubi, de a fi iubire.
Imi dau seama ca sunt mult mai bogata decat ma cred chiar si eu insami."

Asta scriam in aprilie 2014.
Scriam asta la doua luni după ce l-am întâlnit pe Martin, si de atunci incoace cred ca pot spune cu mana pe inima ca treaba constanta, zilnică, pe care mi-o da Universul de făcut este sa Învăț si sa reafirm din nou si din nou sa Fiu Iubirea care m-a făcut Dumnezeu, mai presus de orice, orice ar fi.
Sa fiu Iubirea.
Mai ales atunci când ma îndoiesc ca sunt capabila Sa Iubesc, mai presus de orice, orice ar fi.

Lung drum.
Lung.
Si cu cat mai treaza merg pe drum, cu atât mai tare înțeleg ca este despre Smerenie, despre Simplitate si despre Predare.

Laura Maria Yara
25 feb 2025